Veveriţele Maşa, Daşa şi Saşa, trăiau odinioară în Marile
Păduri, împărţind o locuinţă într-un copac bătrân şi trainic.
În fiecare toamnă, cozile lor deveneau tot mai stufoase şi blăniţele
lor tot mai dese:atunci ştiau că a sosit momentul să pornească
ţopăind prin Marile Păduri, în căutarea de alune pe care să le
mănânce în timpul iernii celei grele. Cum nu era destul loc în
căsuţa lor ca să încapă toate proviziile pe care le adunau,
ascundeau mare parte din alune într-o scorbură de copac de pe
partea cealaltă a pajiştii. Scorbura părea pustie şi nelocuită, aşa că
era un depozit excelent pentru proviziile adunate.
Într-o zi friguroasă de iarnă, Maşa ,Daşa şi Saşa se treziră
flămânde, cu lumina soarelui palidă ca o lămâie pătrunzând în
cămăruţa lor. Se dezmeticiră bine, căscară şi se strecurară din
căminul lor cald în frigul necruţător al dimineţii.
”Mi-e atât de foame, încât cred că aş fi în stare să mănânc
un copac întreg plin de alune”, spuse Maşa, plescăind
demonstrativ.
”Mie mi-e atat de foame, încât aş mânca un cal” spuse şi
Daşa, topăind de ici colo.
”Nu vorbi prosti: Veveriţele nu au mâncat niciodată un cal,
doar suntem vegetariene”, spuse imediat Saşa. „Şi mai ales, nu
vom mânca nimic dacă tot stăm aici gândindu-ne la ce am putea
mânca”, continuă ea, „Hai să ne mişcăm!”
Acestea fiind spuse, Maşa, Daşa şi Saşa porniră de-a lungul
pajiştii înzăpezite înspre copacul lor cu hrană. Ajungând ele cam
la jumatatea drumului, se opriră îngrijo-rate de o privelişte
teribilă: niciodată nu le mai fusese dat să vadă aşa ceva-atât de
uriaş, de groaznic, de ameninţător… Îşi dădură seama că drumul
le era blocat de cel mai mare perete de zăpadă pe care l-au văzut
vreodată: părea că ajunge până-n cer, fără început şi cu siguranţă
fără de capăt. Problema cea mare era, fireşte, că partea cealaltă a
zidului le părea de neatins.
Şi ce credeţi că au făcut ele atunci? Ce vă trece prin minte
că ar fi putut face ele? O să vă dau un indiciu:au avut fiecare o
reacţie diferită şi, prin urmare, fiecare a făcut altceva.
Maşa era deja furioasă. Se gândea: „Nu suport să văd zidul
ăsta de zăpadă în faţa ochilor! Nu ar trebui să se afle aici, nici n-a
fost aici înainte.Nu suport să nu obţin ceea ce doresc. TREBUIE
să ajung la alunele acelea! Le merit şi ar trebui să le am. Oricine
a pus zidul ăsta aici în calea mea ar trebui să fie distrus. La ce se
va mai ajunge aici pe pajiştea noastră dacă fiecare face după cum
îl taie capul? Nu e drept ca zidul ăsta să fi apărut aici!” În timp ce
Maşa gândea astfel, se tot învârtea în cerc până ce ameţi, apoi
începu să lovească peretele cu lăbuţele şi cu capul, provocându-şi
ditamai durerea de cap.
Daşa se deprima gândind: „Este groaznic şi oribil că
peretele ăsta a apărut aici. E cea mai groaznică treabă care mi sar fi putut întâmpla! N-o să mai ajung niciodată la alunele acelea.
Adică… ce spun eu, probabil că nu voi mai ajunge vreodată să
mănânc. Peretele va rămâne aici pentru totdeauna, eu voi muri de
foame şi totul e din vina mea. Ce prostie din partea mea să
ascund alunele de partea cealaltă a pajuştii! Ar fi trebuit să-mi
dau seama că aşa ceva urma să se întâmple!” Daşa era aşa de
supărată pe ea însăşi, încât se aşeză în zăpadă în faţa peretelui,
plângând şi smiorcăindu-se. „Nu-s bună de nimic! Chiar că nu-s
bună de nimic!”
Saşa începu să-şi spună: „Hmmm, un perete, cât de ciudat!
Mi-ar plăcea să nu fie aici, pentru că mi-e foame şi aş vrea să
mănânc nişte alune, dar la urma-urmei e deja aici şi nu văd de ce
nu ar trebui să fie aici doar pentru că mie nu-mi place. E un
ghinon şi nu-mi convine să am peretele ăsta între mine şi alune,
dar bosumflându-mă din cauza asta nu îl voi face să dispară şi
cred că treburile ar putea sta şi mai prost, de fapt.”
Astfel, Saşa decise să accepte că există peretele mai degrabă
decât să se încăpăţâneze în dorinţa ei ca acesta să dispară, cum
făcuse Maşa, sau să facă din prezenţa lui o catastrofă, după cum
reacţionase Daşa. Ca urmare, ea nu s-a ales cu o durere de cap ca
Maşa, de la lovitura dată în zid, nici cu degerături ca Daşa, din
cauza şezutului în zăpadă. Era singură în stare să se gândească la
ceea ce ar fi de făcut în situaţia dată. Câte soluţii ai putea să
găseşti pentru această problemă?
- Să aştepţi până ce soarele va topi zăpada.
- Să sapi o groapă pe sub perete.
- Să sapi o gaură prin perete.
- Să te caţeri de cealaltă parte a peretelui.
- Să încerci să ocoleşti peretele.
- Să cauţi alune altundeva.
- Să te întorci acasă să verifici dacă nu au mai rămas
ceva resturi de mâncare pe acolo. - Să te muţi în regiuni mai însorite, fără zăpadă.
- Să faci un foc pentru a topi peretele de zăpadă.
- Să începi să mănânci zăpadă.
- Să adormi la loc, ca să vezi dacă nu cumva totul e
doar un vis. - Să chemi alte veveriţe ca să te ajute să sapi o gaură
în perete.
Atunci Saşa le vorbi Maşei şi Daşei: „Continuând în felul
asta, nu vom face decât să înrăutăţim situaţia! Nu vedeţi că furia
sau supărarea vă împiedică să găsiţi o soluţie la problemă?!
Terminaţi şi ajutaţi-mă la săpat!”
Aşadar, Maşa nu a mai lovit peretele, Daşa s-a oprit din
plâns şi cu toate au început să sape în zidul de zăpadă. În timp ce
săpau, chiţcăiau un cantec de lucru de-al veveri-ţelor şi aproape
că începea să le facă plăcere munca aceasta. Maşa uită de furia ei,
Daşa uită de supărare şi Saşa rămase cu mintea trează şi gata de a
găsi soluţia cea mai potrivită. Nu peste mult timp erau deja de
cealaltă parte a peretelui, îmbulzindu-se spre copacul unde
ascunseseră alunele.
„Poate că totuşi nu vom muri de foame astăzi” spuse Daşa.
„Da, dar sper să învăţaţi o lecţie din întâmplarea asta” zise
la rândul ei Saşa. „Pentru veveriţe furioase sau care se supără,
nici alune nu se scutură! Aşa că dacă vreţi de mâncare, staţi
calme şi fiţi raţionale!”
Noapte bună!
Sursa : POVESTEA TERAPEUTICĂ de Maria Dorina Pasca
Lasa un comentariu