Speranţa

Iarbă, iarbă, fir de iarbă

-Ocroteşte-mă ! Nu mă călca! se auzi un glas subţirel.
-Cine a vorbit? întrebă Ionuţ din grupa mare privind în jur.

-Eu, firul de iarbă, îi răspunse acelaşi glas subţirel.
Doar atunci, Ionuţ observă ca era gata să calce iarba şi florile din parc.
”Cică, într-o împărăţie tare demult, trăia o femeie pricepută la ţesut. Aşa se făcu că, împăratul o chemă la împărăţie dându-i să ţese un covor din flori şi raze de soare. Coşurile o aşteptau lângă război, doar razele de urzeală lipseau. De unde să le ia? Văzând-o necăjită, soarele împrumută femeii raze şi acestea se şi apucară de ţesut. Galbene cum erau, începură s-o ardă la degete pe ţesătoare. Şi, ca să le astâmpere focul, femeia le stropi cu apă limpede şi albastră ca cerul.
Vai, ce supărare! Firele de soare se facură verzi ca tulpinele şi frunzele florilor. Femeia le prinse între degete. Ce moi erau. Şi ce frumoase. Florile se prindeau parcă singure în ţesătura războiului, făcând-o şi mai frumoasă.
-Unde sunt razele de soare? făcu împăratul privind ţesătura din război.
-Mă ardeau la degete şi le-am stropit cu apă. S-au făcut verzi, spuse femeia privind spre frumuseţea ţesăturii.
Împăratul întinse mâinile spre război să rupă ţesătura, dar femeia şopti:
-S-acoperiţi pământul, fire verzi! Să vă zică, FIRE DE IARBĂ, surori cu tulpinile şi nimeni să nu vă poată scoate din pământ. Unde v-aţi rupt, să creşteţi la loc.
Şi împăratul văzu cu uimire că, în locul războiului, fire mici, scurte şi verzi, presărate din loc în loc cu flori, cuprinseră întreaga împărăţie.
Încerca să le rupă, dar creşteau la loc tot mai verzi şi mai frumoase.”
Acum, privind în jur, Ionuţ mângâie cu grijă firul plăpând de iarbă ce era raza de soare stăpărată cu strop de apă.

Noapte bună!

Sursa : POVESTEA TERAPEUTICĂ de Maria Dorina Pasca