Curcubeul
Odată, într-o vară uitată sub un măr, a plouat tare. Cât de tare? Atât de tare că ploaia şi-a pierdit creioanele colorate. Şi nu ştia pe unde.
După vreun nor călător? Ascunse de-o stea căzătoare? Rătăcite la Polul Nord? Nu ştia şi pace. Şi era tare supărată. Şi cum mai plângea! Şiroaie, şiroaie. Îşi udase şi batista, iar umbrela n-avea spiţe. Cum să-ncete fără ele? Dar…şi rămase agăţată de un nor.
Le găsise soarele şi pentru că nu se ştia, a-nceput să se joace cu ele. Şi-a luat roşul din lalele şi galbenul sfărâmând o boabă de grâu. Apoi, a desenat o portocală ce-a-nceput să plângă. O lăsaseră fără coajă. Cerul s-a făcut albastru, verdele cobora din poverstea ierbii şi-apoi, gata, floarea de melin le-a adunat pe toate-n pumn după ce prinse-n petale coaja de nucă.
Cerul s-a deschis încet, ca o şoaptă. Atunci ploaia s-a oglindit în palmă şi pe cer au apărut creioanele, mândru curcubeu. Stătuse şi ploaia. Bucuroasă, a uitat că a rămas fără creioane colorate. Dar, nu mai plânge. Acum, curcubeul o înveseleşte în fiecare vară. Care vară? Păi, una din cele uitate sub un măr, de vară, nu?
Noapte bună!
Sursa : POVESTEA TERAPEUTICĂ de Maria Dorina Pasca
Lasa un comentariu