La o grădină zoologică dintr-un oraș din altă țară își ducea zilele un urs foarte mare și arătos. Cușca lui era foarte mică, pentru că, văzându-l cum arată, tuturor îngrijitorilor le era frică de el. Se temeau și pentru că ursul era aproape tot timpul foarte agitat și nervos. Răcnea, lovea cu labele și încerca mereu să atace, așa că lumea stătea tot mai departe de el. Chiar și pe cei mai prietenoși îngrijitori care voiau să se apropie de el oferindu-i mâncare, ursul îi speria cu câte un răget sau cu câte o pocnitură de labă în gratiile cuștii. Ca să-l hrănească îi aruncau mâncare și plecau cât mai repede. Ursul era mânios și pentru că nu i se dădea mâncarea pe care si-ar fi dorit-o el, iar cușca fiind atat de mică, se tot învârtea pe loc și făcea mare gălăgie. Dacă treceau pe acolo turiști vizitatori, se țineau departe de cușcă pentru că ursul dădea semne clare că dorește să fie lăsat în pace și să nu vină nimeni în apropierea lui.

Trebuie să știm totuși că ceea ce arată ursul prin purtarea lui pe de o parte și ceea ce simțea el în sufletul său pe de altă parte erau două lucruri foarte diferite. De fapt, bietul urs era cât se poate de trist. Nu-i plăcea cușca aceea strâmtă, nu-i plăcea că era departe de pădurea de brad și nu-i placea că nu mai erau și alți urși în jurul său. I se urâse de plictiseală și de singurătate.

Faptul că lucrurile stăteau așa, l-a făcut pe urs să simtă un gol mare și întunecat în sufletul său. Însă decât să-i lase pe cei din jur să vadă cât de trist era, el se purta de parcă ar fi fost tot timpul mânios. Nu-și dădea seama că, procedând așa, tocmai ceea ce l-ar fi făcut să se simtă mai bine rămânea departe de el. Administratorul grădinii bineînțeles că l-ar fi pus cu plăcere într-un spațiu mai larg, cu brazi, unde trăiau și alte animale din pădurile de munte. Dar din cauza acceselor sale de furie, se temeau să ar fi periculos pentru viața celorlalte animale sau a vizitatorilor care erau destul de numeroși. Este de înțeles că astfel viața bietului urs era din ce în ce mai grea, iat el era în aparență din ce în ce mai mânios.

S-a întâmplat ca îngrijitorul care trebuia să se ocupe de el, a avut niște probleme familiale și ca să fie sigur că ursul cel nervos nu va face rău nimănui pe perioada cât urma el să plece în concediu, a mutat cușca ursului într-un loc dosnic și părăsit, unde nimeni nu-l mai putea vizita. Ursul a ajuns absolut singur.

Într-o zi, pentru că la grădina zoologică erau aduse din ce în ce mai multe animale, administratorul șef a angajat și o îngrijitoare care era specialistă în înțelegera animalelor. La început, timp de câteva zile ea a vizitat toată grădina. Ca să vadă toate animalele. Așa s-a întâmplat că a ajuns și la bietul urs. L-a privit cu mare atenție cum răgea și se repezea cu labele spre gratiile cuștii ca și cum ar fi vrut să o atace. Apoi l-a privit cum i-a întors spatele și s-a prefăcut că doarme, refuzând de la îngrijitoare mâncarea pe care i-o oferea. Se părea că această îngrijitoare nu era deloc la fel ca ceilalți, care atunci când vneau la urs îi curățau cușca, îi aruncau ceva de mâncare și apoi plecau cât puteau de repede. Ea înțelegea altfel încercările de atac pe care le arăta ursul și știa ce se ascunde în spatele lor. Ea înțelegea altfel încercările de atac pe care le arăta ursul și știa ce se ascunde în spatele lor. Îngrijitoarea a început să-l viziteze regulat, să-i vorbească liniștit, arătându-i că își dă seama de tristețea lui și de faptul că și-ar dor să-l ajute. Pe de altă parte, ursul cel mare, deși dădea adevărate spectacole de furie răcnind și mușcând gratiile, a înțelels că această îngrijitoare nouă l-ar putea ajuta să scape de tristețea lui. Așa că rând pe rând a ănvățat chiar unele obiceiuri noi și a devenit mai ascultător.

Timpul a trecut și a sosit ziua fericită când ursul a fost mutat în spațiul mult mai larg și plin de brazi, rezervat animalelor din pădurile de munte. Acolo putea să se plimbe printre trinchiurile le copaci împreună cu alți urși, să stea la întins la soare, iar păsările îi cântau de parcă ar fi fost într-o pădure adevărată. La început a avut unele greutăți, mai ales să își facă prieteni, dar îngrijitoarea aceea pricepută, care știa că el învață ușor și repede, l-a ajutat până ce a fost primit de către urșii care erau acolo de mai multă vreme. Ceilalți îngrijitori de animale erau foarte uimiți de schimbările care se petrecuseră cu ursul cel fioros și preziceau că în curând ursul va redeveni cel dinainte, ființa aceea sălbatică și înfricoșătoare pe care o știau toți. Dar îngrijitoarea era sigură că acest lucru nu se putea întâmpla pentru că, plină de răbdare, ea ăl ajutase pe urs să înțeleagă altfel viața și să-si exprime printr-o purtare mai potrivită și pe înțelesul tuturor sentimentele pe care le avea. Ursul a simțit într-o zi că golul acela întunecat din sufletul lui dispăruse.

De atunci de câte ori ursul o vedea trecând pe îngrijitoarea cea înțeleaptă făcea tot felul de ghidușii, mormăind vesel, spre bucuria turiștilor vizitatori.

 

Sursa foto: Koda

 

Share: