Iubește ca lumea…

Mulți au încercat să vorbească despre iubire, să povestească iubirea, să o cânte, să o picteze, să o șoptească, să o asculte dar toți au sfârșit simțind-o și atunci s-a făcut liniște.

E ceva de dincolo de lumea asta, e ceva ce omul nu putea crea, e ceva ce i s-a dat, e ca zestrea strămoșilor, ca darurile cele mai de preț ale neamului omenesc, ceva ce trece prin noi, prin fiecare, dar nu aparține nimănui.

Când îi aud pe câte unii care îmi spun cum să simt iubirea si ce trebuie să fie in mintea mea când iubesc mă apucă râsul. Mă apucă râsul pentru că am simțit iubirea în atât de multe feluri dar niciodată așa cum au descris-o ei.

Prima dată, fată fiind, m-am îndrăgostit de tata, nu puteam fi eu mai specială. De unde mi-am dat seama că m-am îndrăgostit? Din faptul că în rarele momente când avea timp să se pună la mintea mea de copil mă simțeam invincibilă, simțeam că pot face orice că dacă acel bărbat dur, sobru, serios și mereu preocupat de câte ceva, își ia din timpul lui si mi-l acordă mie, înseamnă că sunt importantă, nu importantă, cea mai importantă, că merit, că sunt văzută, si nu voiam asta de la oricine o voiam de la el, uneori nu se întâmpla asta si sufeream, așa am învățat prima dată că în iubire sunt zile când te doare…

Până acum puțin timp în urmă nu aș fi putut spune asta dar azi asta simt, iubirea de la tata am învățat-o, iubirea cu toate ale ei. Mi-a trebuit mult să înțeleg și să accept că totul a avut un rost și că fără el exact așa cum a fost, niciodată nu aș fi fost eu exact așa cum sunt.

Cu anii am uitat că învățasem de la el iubirea, și a urmat un lung șir de reproșuri și acuze și războaie interioare prin care încercam să îl pedepsesc pentru toate câte credeam că nu mă învățase… de fapt el mă învățase tot ce trebuia să știu, doar că eu ascunsesem toate învățăturile lui adânc în sufletul meu…de frică să nu le pierd, de frică să nu-l pierd…

Ironia sorții, 17 ani mai târziu mă îndrăgosteam a doua oară (de data asta ca o adolescenta) de cineva care îi poartă numele,  alegeam acum să iubesc cum îmi explicau alții că trebuie, și am citit cărți și am văzut filme și am ascultat povești și tot ce aflam nou duceam și puneam în iubirea mea, și nu mergeam niciodată așa cum mă așteptam, pentru că iubirea mea nu semăna cu iubirea lor, dar eu atât de tare mă străduiam și mă supăram, voiam și eu să iubesc ca ei, si așa am uitat să las iubirea să treacă prin mine, și ea a dispărut…

Acum după alți 11 ani mă simt din nou invincibilă, văzută, importantă, simt că pot face orice dar de data asta nu mai sunt un copil și nici o adolescentă… Daca ceva e cert în povestea mea e că cineva atunci de mult, când eram foarte mică mi-a arătat iubirea, acum cineva mi-a amintit iubirea, și povestea continua…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.