Dia-Păpădia (speranța)

Cică odată, tare demult, într-o câmpie, printre florile de acolo, apăru o tulpiniţă nouă. Şi cum treceau zilele, tulpiniţa privea tot mai mult spre soare.

Mirate, se uitau şi vecinele la ea. N-o mai văzuseră niciodată şi-aşteptau să înflorească. Şi se schimbau zilele unele cu altele, dar în câmpie nu se întâmpla nimic. Aproape că şi florile uitaseră de ea.
Numai că, într-o dimineaţă, sculându-se mai devrem, o zări soarele. Oare ce-o fi cu ea de nu înfloreşte? Nu-mi simte căldura? Nu ştie cine sunt eu?se-ntrebă acesta.
-Poate n-are flori, îi răspunseră florile, soarelui. -N-am haine frunoase şi nu mă pot arăta vouă aşa, se auzi glasul înlăcrimat al tulpiniţei plăpânde.
Soarele îşi petrecu razele în jurul ei şi-i şopti:
-Am să-ţi croiesc eu una. Arată-te numai. Şi-atunci, floarea se deschise. Strălucea ca soarele, iar rochiţa-i de raze aurii umplea de căldură, câmpia.
Şoptind între ele florile îi găsiră un nume. Şi-ncepură a cânta:
”Tu eşti DIA-PĂPĂDIA
Ce umple cânpia,
De rază de soare
În amiaza mare.”
Dia-Păpădia îşi ridică ochii de raze spre soare.
-Eşti floarea mea de raze şi de-acum, luminează şi zboară spre mine, murmură soarele privind-o cu drag.
Şi de atunci, Dia-Păpădia nu se mai pierde-n câmpie, iar floarea-i de raze porneşte în mângâierea vântului spre casa soarelui. Aşa, în fiecare zi de vară.

Noapte bună!

Sursa : POVESTEA TERAPEUTICĂ de Maria Dorina Pasca

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *