„Vorbește-i copilului tău ca și când n-ai vrea să-l trezești din cel mai frumos vis…” este comentariul care m-a inspirat astazi să scriu despre acest subiect. Și asta pentru că de câteva zile tot intru în contact cu anumite informații care au un element comun, și anume acela că rolul mesajelor pe care părintele le transmite copilului, este unul definitoriu pentru dezvoltarea sa viitoare.

Țin minte încă din copilarie cum de fiecare dată când intram într-un conflic sau când încercam să mă opun indicațiilor adulților din jurul meu, părinții mei mă antenționau că vina e la mine, și că ar fi mai bine dacă mi-aș vedea de treaba mea.

Marea problemă este că astazi, adult fiind, încă îmi caut vina atunci când relațiile cu cei din jurul meu nu sunt cele mai productive, și încă îmi tremură sufletul când mă opun celor care se află în poziție de autoritate.

Ca să exemplific puțin cele spuse anterior o să vă relatez doua întâmplări pe care le-am auzit zilele trecute și care pot evidenția foarte clar faptul că instinctele unui copil sunt un mecanism de apărare extraordinar, pe care trebuie să îl stimulăm, nu să il distrugem.

1. „Aveam în jur de 5 ani, eram la gradiniță și urma somnul de la prânz, lucru pe care îl detestam din tot sufletul. Dar în timp învățasem să mă ascund, mă făceam mică în patul meu și stăteam acolo cu ochii ațintiți de tavan până ceilalți se trezeau. Doar că în una din zile, o educatoare de la o altă grupă m-a prins, m-a ridicat din pat, și în timp ce își desfăcea coada lungă de păr, îmi întinde o perie și îmi spune: – Dacă tot nu dormi, perie-mi părul! Nu știu de unde mi-a venit, dar m-am trezit spunându-i : – Nu vreau să fac asta! Mă umilește! 

După toată întâmplarea asta, care a ajuns și la urechile mamei mele, am fost atenționată că atitudinea mea a fost una profund jignitoare pentru doamna educatoare și că bine ar fi dacă nu aș mai avea astfel de comportamente pe viitor.”

2.  „Aveam aproximativ 8 ani,  eram în clasa a doua, la o scoala unde băieții erau obligați să meargă îmbrăcați în cămașă. În ziua aceea pentru că era la modă, mi-am ridicat si eu gulerul cămășii și am intrat mândru în clasă. Doar că  invatatorul meu de atunci nu prea era încântat de aceasta modă și ca pedeapsă pentru că îndrăznisem să am o atitudine nepoliticoasă, a considerat că e mai bine să mă dezbrace de cămașă în fața clasei și să mă lase să stau toată ora în maioul găurit pe care îl aveam pe dedesubt. Asta a fost una dintre cele mai umilitoare experiente pe care le-am trăit, și la ieșirea din clasă m-am apropiat de invatatorul meu si i-am spus : – Asta este ultima dată când ai putut să faci asta cuiva!

După toată întâmplarea asta, care a ajuns și la urechile mamei mele, am fost înțeles și încurajat să ripostez atunci când cineva încearcă să atenteze la demnitatea mea. ”

Așa cum probabil intuiți atitudinea părinilor a făcut diferența în parcursul dezvoltării celor doi copii. Dacă vă temeți că nu veți ști cum e mai bine să reacționați în astfel de stuații, ascultați-vă cu atenție copiii, ei stiu cel mai bine să vă învețe să le fiți părinți, nu cădeți în plasa tiparelor comportamentale impuse de societate și cel mai important, nu mai puneți preț pe ce cred ceilalti despre cum vă educați și creșteți copilul.

În încheiere aș vrea să revin la citatul care mie mi se pare de o profunzime extraordinară „Vorbește-i copilului tău ca și când n-ai vrea să-l trezești din cel mai frumos vis…” el nu are nevoie de regulile pe care societatea i le trasează. Până la urmă viața este exact asa cum noi o vedem, și dacă avem posibilitatea să o vedem ca pe un vis frumos, de ce să ratăm asta?!

Foto

Share: